http://www.youtube.com/watch?v=T74k53OzWuk

... Et je dessinais dans mes cahiers
Les sentiers secrets ...

Atatea jurnale, atatea caiete de memorii, atatea vieti traite si inca pe atatea inchipuite .....

Les sentiers secrets ... Le-am aruncat in vant si in lume, prinse intre coperti care se deschid numai prin vointa mea magica, incatusate sa ramana doar atat, oglinda trailor mele, sa mi se supuna in trup si suflet, sa imi asculte ruga cand le chem sa ma ajute sa vars lacrimi amare, sa pazeasca pe vecie bucatele din trecutul meu si sa nu poata niciodata schimba ce a fost deja scris. Coperti din piele, rosu caramiziu, un micut desen iesit in relief ... micul obiect sta sa planga. E atat de incarcat de suferinta si ganduri negre, tristete si indoiala, incat uneori ma intreb cum de mai pastreaza rosul acela sclipitor. Daca as putea sa il storc de cuvinte ar curge rauri de cerneala neagra si tipete de neputinta ar surzi intregul meu univers. Dar nu le aud decat eu, toti ma privesc mirati de ce ochii mei caprui privesc atat de trist, de ce ii inchid usor si zbor departe de realitate, de ce mainile imi tremura cand incerc sa il inchid, de ce atata drama umana pentru un simplu caiet rosu ....

Romana mi-a scris frumos, cu litere arhaice, copilaria, engleza mi-a adus libertatea si m-a insotit in tacere pana acum, cu o privire de repros, dar fara a ma judeca vreodata, iar franceza ... atat de senzuala limba a cuvintelor pariziene, imi va fi calauza cea mai de pret, o mare parte din viata ... nimic nu ma va opri insa, ca intr-o buna zi sa o tradez miseleste, sa incredintez mes sentiers secrets unei alteia .... Vivre ma vie comme un gitan / Gagner ma vie de l’air du temps / Avoir la liberté pour drapeau / « Sans foi ni loi » pour credo ....

This shall pass too ......

Cine ne fura inocenta ? Cine ? Cine ?
Daca am putea da timpul inapoi, daca am putea sa nu mai suferim ca acum, daca am putea rade intr-o camera de apartament, doar noi, 3 nebune, 3 nebune cu suflet pur, cu pofta de viata, cu visele inca nezdrobite si mandria necalcata in picioare.
Cine stia ca vom ajunge ca acum ? Stiam, stiam in adancul sufletului ca partea noastra de suferinta ne e pusa deoparte, dar nu credeam ca anul asta ne va imparti « darul » la toate trei.
Februarie. Doamne ce luna ! Seara calda de iarna. Nu conteaza ce a fost inainte sau dupa, dar seara aia, seara aia …. Doar noi trei intr-o camera, vin rosu in pahare, amestec pervers de ras isteric si lacrimi amare. Mailuri. Mailuri nescrise, mailuri citite, mailuri trimise, amintiri, experiente, repovestiri, putin din experienta fiecareia, putin din povestea lor, putin din sufletul nostru asezat cu atentie in cuvinte de adio dar raman cu tine …. Lacrimi amare … Ramai acolo …. Cand ne vedem si noi ? …. Tacere ….
Nimic nu va mai fi la fel. Plutim in deriva, cautam ceva si pe cineva … Dar oare ii vom mai deschide ?
This shall pass too …. Dar oare ce va lasa in urma ?

In and In again ...

Am umplut golul cu fumul a mii de tigari. Am preferat sa ratcesc in ceata care ma invaluia usor si imi amortea simturile, ochii nu mai vedeau bine, mintea imi juca veste, respiratia se oprea petru cateva secunde si o ameteala bolnavicioasa imi amortea toata fiinta. Am inghitit cuvinte sau am mimat tacerea aprizandu-mi tremurator sau parsiv o noua tigara, de la slim la una normala, de la cele mai tari pana la cele care nu imi inspirau nimic, fara discriminare sau preferinte desarte, fara sa ma gandesc prea mult ce aleg si de ce. Mi-am cautat fericirea si linistea intre mucurile ramase in scrumiera mare de lemn, mereu prea incapatoare pentru pachetele de tigari care se terminau prea repede si care usor au inceput sa imi populeze garsoniera, pana atunci nepatata de mirosul intepator si dulceag al fumului de tigara.

Am adoptat un viciu care sa imi dadea impresia ca totul e ok, ca merge si asa, ca nu e nevoie de prea multe cuvinte, prea multa atentie, prea multa senzatie ca sa fi saisfacut. Doar un foc, o tigara, un fum, cel de pe urma.

Si acum ce ?! Acum ce .... Deschid ochii, respir adanc aerul curat si proaspat, simt din nou gustul lucrurilor, dulce, amar, sarat, acru, de care imi era asa dor, zambesc usor din coltul gurii privind pe geamul bucatariei, doar pentru placerea de a privi lumea in miscare sau in repaos, imi dezmortesc fiinta si .... si imi aprind prima tigara pe ziua aceea.

Poveste de adormit copiii

Ce ne este oare rezervat? Am senzatia ca la fel ca pantofii in sezonul reducerilor, iubirile sunt furate din fata ochilor, de pe raft. Culmea, de aceasi persoana. Oare e atat de nesatula incat sa nu o multumeasca una dintre aceste doua obiecte, pantofii sau barbatii? Se pare ca nu. Se hraneste cu prostul gust si multimile de gandaci ce roiesc in jurul ei. Si totusi acest bondar ratacit printre trantori si gandaci, a tras la ea ca la miere. Culmea s-a indragostit de parfumul ei imbietor, de dulcele negretos, de galbuiul ametitor, fara sa–si dea insa seama ca licoarea miraculoasa ii va incatusa aripile si vointa, ii va intuneca mintea si apoi il va face sa-si doreasca propria moarte pentru a scapa de chinul miresmei imbatoare ce acum ii incetoseaza mintea si ii frange libertatea.

Ii frange sansa unui nou inceput alaturi de o albinutza usor naiva, dar care e din neamul lui, nu e din alt soi, sau mai rau din alta categorie a lumii naturale. Ea nu ar vrea sa profite de el, desi toate celalalte surate ii prohovaduiesc sa il foloseaca, ….. in fine ….. pentru una ….. pentru alta. Ea vrea sa il iubeasca asa cum nu a fost el niciodata iubit, o iubire nesufocanta, fara miresme si fara culoare, fara incatusari si valuri peste ochii minti. Ea vrea sa il readuca la viata, sa invete ce el déjà a trait si apoi sa ii arate ca si o albinutza naiva stie sa ii aduca prospetimea unei dimineti inrouate, aerul rece si usor dulce al diminetilor de vara.E sfarsitul lui ianuarie si micuta albinutza spera ca iarna grea sa termine borcanul de miere déjà statuta, si razele soarelui de primavara sa usuce aripile incatusate ale bondarului, pentru ca el apoi sa zboare liber spre un alt univers, spre o alta iubire, poate din nou una galbuie si inmiresmata sau catre ea, micutza albinutza naiva. Dar daca el nu o va gasi, ea nu se va supara , pentru ca micutzei albinutze destinul anului de cristal i-a rezervat iubiri nestatute si bondari cu ochi albastri de azur, cu gesturi galante de mari curtezani, sau cu zambete ce ar face pana si un bujor sa roseasca.

Concluzii

Indoieli. Multe, putine, adevarate sau false. Ne lovesc mereu si ne fac sa ne indoim la un moment dat pana si de adevarul absolut. Dar din nou, cum am putea absolutiza ceva in viata, totul e relativ, ca tu si eu, ca noi si ei. Azi suntem, maine poate, poimaine depinde. Ramane speranta, acea blestemata licarire care ne inseala impingandu-ne sa imbratisam o dulce minciuna in locul unui crud adevar. Da-ti o palma, revino-ti si priveste lucrurile in fata, fara ocolisuri si cosmetizari, fi crud cu tine pentru a nu-i las ape altii sa fie cruzi in locul tau. Durerea provocata de mana ta e mai suportabila decat sutul in fund dat de piciorul altora. Ridica-te usor de jos, scutura-te de tot ce e rau si murdar, ridica barbia din piept, privestea lumea in fata cu trufie, injura printre dinti daca simti nevoia, si pune piciorul drept in fata. Fa primul pas, primul si cel mai greu. Stangul il va urma si vei pleca in lume cu forte noi, cu puterea si hotararea celui ce a fost jos si nu mai vrea sa isi dea niciodata cu stangul in dreptul din nou.

Mai vechi ... da, se numesc amintiri .......

Vorbesc pe mess, si stiu ca maine am un examen, nu greu ce-i drept, dar nici de neluat in seama. Totusi nu pot sa renunt la discutia pe care o am. Vorbim de destin si alegeri si nu ne dam seama ca printr-un pariu ne schimbam sau ne indeplinim destinul. Un pariu stupid si ingrozitor, aproape detestabil. Scopul e nobil ce-i drept, dar miza ne arunca pe noi jucatoarele intr-un trecut dur si care odinioara parea un viitor stralucitor, ireal de perfect.

Mi-amintesc cum am inceput anul, cu o intoarcere la o veche iubire dintr-o simpla obisnuita de a-l sti mereu acolo, in mintea si inima mea, in agenda mea de telefon, sau poate langa mine, in fiecare oras in care traiesc. Si intorcandu-ma mi-am dat seama ca el nu mai e acolo, a ramas doar o vaga umbra, a carei defecte si slabiciuni acum le stiu, si cu sinceritate zic ca ma dezgusta. Zeul meu, iubitul meu cel dintai a devenit muritor. Il pot rani cu gandul, il pot farama, il pot intrece si il pot ironiza. Ce dazamagire cand iubirea devine o muritoare de rand.

As vrea sa tip cu intelepciunea cea de pe urma, sa fuga, sa fuga cat de tare poate, sa blesteme si sa uite.

Si totusi de ce vreau sa ma intorc acolo? Am multe inceputuri si un singur final nescris si totusi revin obsesiv la el, pana cand pantofii vor fi rosi si mintea va uita de ce s-a intors acolo.

De ce ma intorc la acel om a carei imagine si vorbe imi inspira acum doar slabiciune? Pentru ca sunt o perfectionista si el nu e decat o nasture neinchis ce inca dezvaluie lumii bucati interzise din trupul meu.

***************************************************************************************************************

Si sti, atunci cand s-a nimerit sa ajung in acel loc dupa ce s-a terminat acel lucru, si cand, cu o complicitatea si o ghidusie ce m-au contrarierat, el m-a incredintat tie, sa ai grija de mine, sa ma indrumi si sa ne descurcam impreuna (!? pe moment, pe viitor, in viata, in dragoste sau ca doi parteneri de suferinta ce in final isi vor strange mana), m-am speriat de cat de direct a putut fi totul ..... dar am stiut. Am stiut cat de mult incep sa te iubesc, am stiut si cate tragedii si nopti nedormite imi va aduce acel zambet sincer, acele buze intrebatoare, acei ochii albastri ce ma privesc fara sa imi zica ce vor, ce nu ma lasa pe mine sa marturisesc ce vreau de la ei, am stiut ca aveam dreptate. El m-a obligat sa recunosc, si te urasc pe tine pentru asta, te urasc pentru ca acum te iubesc, te urasc pentru ca ma privesti asa in multime si faci sa fim doar noi doi, te urasc pentru ca atunci cand suntem doar noi doi nu ma privesti, te urasc pentru ca ma lasi altuia si iti pastrezi totusi privilegiul de a ma privi asa.

Dare !

Tin mult la prietenele mele si le doresc tot binele din lume, ma bucur cand vad ca reusesc sa isi construiasca un viitor bun, sa faca inca un pas spre uitare, cand inlocuiesc amintiri cu pasaje din cartile cu Jevees, cand au parte de un sarut dulce si un "Hai ca eu ma culc mami !". Ma doare cand vad ca trec toate prin aceleasi scenarii dureroase ale relatiilor, ma doare cand ramanem cu un gust amar si cu neputinta de a trece peste, ma doare cand le aud, sau ma aud spunand cat de mult se aseamana povestile noastre.
Azi a fost o zi buna. Nu am auzit nimic din cele de mai sus. Am auzit doar cum P. a facut pasul suprem spre eliberare, cum B. isi pune inca o caramida la temelia carierei ei, cand C. imi povestea cu o licarire de indragosteala si speranta de noul ei iubit, tipul din tramvaiul 41, m-am inveselit cand am vazut culorile superbe ale tatuajului ei cu fluturas, am mers pe strada pe inserate cu parul fluturandu-mi pe spate, cu vantul mangaindu-mi gambele goale si bratele bronzate de soare, am deschis bine ochii si am privit Bucurestiul in frumusetea serii, am tras in piept aerul cald si cu miros de vara, chiar si in mizeria capitalei, am discutat cu doamna de la parter cu o nonsalanta uitata.
Si acum spre seara, cand noaptea devine un sfetnic mai bun sau mai putin bun, incerc sa ma hotarasc ce vreau sa fac mai departe, sa accelerez sau sa raman pe loc 2 secunde lumina, sa plec in Vama, sau sa merg la Constanta. Pentru mirajul Bucurestiului imi ramane 1 luna intreaga pe care sa o petrec singurica in garsoniera mea, asa ca in vremurile bune, sa pot onora invitatia la teatru, sa astept seri mai racoroase de toamna timpurie, sa vad cum lucruri ca vara in Bucuresti, relatiile, vechile job-uri raman la locul lor, in urma.
Viata e asa cum ti-o faci, so dare ! Fa tu primul pas si lasa-i tipului din tramvai un biletel colorat cu numarul tau de telefon, ia-ti inima in dinti si incearca si cu altcineva lucruri dupa care tanjeai de mult, lupta pentru visul tau de a pleca unde ti-e inima, stai pe o bacutza in curtea casei si citeste cu mintea goala o carte buna care sa isi inveseleaca ziua, discuta, discuta tot ce ai pe suflet cu iubitul tau, nu iti fie frica sa spui Te iubesc, chiar daca nu primesti nimic in schimb, ramai o prietena pentru cel care pana nu demult ti-a fost iubit, pleaca in Vama la orice ora din zi si noapte daca asta e dorinta ta de mult, fara regrete si indoieli, zambeste mai mult si accepta provocarile care ti le ofera viata, nu iti fie frica de schimbari, lucrurile bune si rele vin si pleaca, amintirile sunt cele care raman. So dare !

MARTI ...

Pe unii oameni nu cred ca ii voi intelege niciodata …. Si nu pentru ca ar fi prea diferiti de mine, in comportament sau gandire. Prin firea mea sunt toleranta in a intelege, in a accepta, dar ei sunt pur si simplu …. greu de inteles.
Oricat de mult mi-am dorit sa il inteleg, nu am reusit. Nu pot sa accept raspunsuri si explicatii : “asa sunt eu”, “eu nu fac niciodata asta si asta”, “ eu nu, eu nu, eu nu”. Dar tu ce de fapt ?!

Sa recapitulam : in orice univers paralel, sau nu, a nu anunta ca intarzii mai mult de jumatate de ora, sau ca nu mai vi deloc, este inacceptabil si lipsit de respect sau consideratie pentru persoana care te asteapta.
Sa nu sti niciodata in minim care ti-e programul pe acea zi (ai o scuza doar daca esti prea emo, prea boem pt lumea asta, sau altele din aceasi categorie), sa te ascunzi in spatele unor vorbe ca “poate”, “s-ar putea”, “hai sa” si apoi, cand “poate” devine “deloc”, sa te agati de vorbe aruncate in vant, “am zis asa in mare, nu era nimic sigur”, “nici nu era ora exacta” sau mai mult “ nici nu era ziua cu precizie stabilita”. “Era marti ? Nu stiu, am zis asa in mare …” Serios ?! Deci putea sa fie orice zi a saptamanii, ca doar toate zilele dintr-o saptamana sunt zile de Marti.

Si azi e Marti. Si acum 3 zile am zis sa mai fac o incercare sa inteleg, sa accept. Si acum 2 zile era Duminica. Si nu era Marti. Dar totul s-a petrecut ca si cum ar fi fost Marti.

“- Incerc sa ajung la 8 si sa vin la tine.”
“- Bine, dar eu la 10 trebuie sa fiu la Unirii!”
“- Vedem !”
“Bine. Daca nu, ne vedem dupa 10 jumate, dar eu am munca maine.”
“- Stiu. Hai ca ma grabesc.”

Duminica, ora 19.
“- Buna. Sunt in Valcea. M-am oprit sa beau o cafea, eram si foarte obosit. Am auzit prin statie ca e foarte aglomerat drumul, dar in 2 ore sunt in Bucuresti. Te sun eu cand intru in Bucuresti.”
“ – Ok. Astept atunci.”

Duminica, ora 22.
Unirii.

Duminica, ora 22:20
Suna telefonul. Nu pot sa raspund. Mesaj de la El : “Acum am ajuns acasa. Ma bag la dush. :*”

Duminica, ora 23:15
El e pe messenger. Am asteptat pana acum si nu stiu ce sa fac. Eu : “- Ce faci ?” Nici un raspuns din partea lui.
Obosita, satula, vad cum minutele trec. Incerc sa nu ma enervez. Sunt doar foarte obosita si vreau sa dorm.

Duminica, ora 23:40
Il sun. Nu raspunde la telefon. Daca era ocupat, imi respingea apelul. Ceva nu e in ordine.

Duminica, ora 23:55
Capitulez ! Nu mai inteleg nimic. Nu e nimic de inteles ….
Ii trimit mesaj :”… E tarziu, si asa cum ti-am mai zis, eu maine muncesc si ma trezesc la 7. Cred ca si tu esti obosit, asa ca mai bine o lasam pe alta data. Somn usor.”

Luni ….. Marti …. E Marti !!!!
Mereu se intampla ceva magic marti. Nu si Azi, nu si Ieri, nu si Duminica. Caci toate au fost zile de Marti, cu aceleasi experiente, cu lipsa de explicatii, cu tacere pretioasa ….

Marti, ora 17
Nici macar un “Scuze” plin de regret … As accepta chiar si un “De ce nu ai mai stat treaza ? Veneam …”, plin de repros.
Si incerc sa imi impun sa nu ma gandesc, sa tolerez, sa imi amintesc ca azi e doar … MARTI ….

Dincolo de bine, dincolo de rau ... despre iubire

Azi dimineata m-am hotarat sa iau cu mine in drumul spre servici, o carte. Am tot incercat saptamaniile astea sa ma opresc asupra unei carti pe care sa o citesc cu placere si pasiune, mi-era un dor nebun de a citi. Am cautat prin casa, m-am uitat pierduta prin biblioteca, am asezat langa pat, pe jos, carte dupa carte, dupa carte, pana cand gramajoara de carti a atins marginea patului. Si nimic nu m-a multumit. Pe masuta de langa intrare ramane "Magicianul". Si stiu ca e singura mea scapare si alinare in marea asta de carti proaste si foarte proaste, dar pur si simplu ………

Asa ca am revenit la o veche iubire. O iubire un pic degradata acum, cu paginile ude si fragile, uscate de soarele de toamna, dupa ce, dintr-o prea mare dragoste de ea, am scapat-o in apa din baia cu miros de levantica si boabe de cafea, in care incercam sa imi gasesc relaxarea si linistea. Dar a rezistat cu stoicism si incapatanare.


Cartea ?! "Dincolo de bine, dincolo de rau. Despre iubire", de Aurora Liiceanu si Alice Nastase. Nici una din continuarile acestei carti nu se ridica la ce a fost cea dintai.

De fiecare data cand o recitesc (pe bucatele de cele mai multe ori), parca o fac pentru prima data. Perspectiva e alta, felul in care ma face sa simt, e altul, interpretarea mea …. Daca inainte trecem fugar si superficial peste pasajele scrise de Aurora Liiceanu, mi se pareau prea filozofice si, de ce sa nu recunosc, “batranesti”, lectura din dimineata asta m-a facut sa le apreciez cu adevarat esenta. Si aici isi spune cuvantul experienta acumulata de la ultima data cand am rasfoit-o, si poate si mai important, pentru ca am mai pierdut din inocenta aia dulce pe care o poarta inca atat de frumos Alice Nastase in pasajele ei. Pentru asta o admir, si desi nu am fost, nu sunt si nu voi fi niciodata indragostita de iubire, ii, si le invidiez pe cei, cele care au aceasta capacitate sufleteasca.

Asa ca mi-am amintit in teorie si despre teoriile iubirii. Nu vorbesc aici de iubire la modul gretos de dulce, sau vulgar de murdar, ci pur si simplu idei, povesti, intamplari, franturi de amintiri care iti apar in timpul reveriilor zilnice sau a viselor nocturne.

Pentru ca daca am fi sinceri cu noi insine, am recunoaste ca iubirea, dragostea, pasiunea, dorinta si toate din aceasi categorie ne ocupa cam a doua parte din timpul nostru disponibil, un loc de cinste avandu-l munca, serviciul, banii, copii, familia etc. Si da, nu suna mai bine in teorie decat in practica sau invers. Pentru ca de multe ori uitam de noi si ce suntem noi ca firi independente, uitam de pasiunile noastre, de ce ne face bine si rau, apare o linie confuza de demarcatie intre me si myself, si primele 2 cauze sunt cele de mai sus : dragostea si grija zilei de maine. In toate formele lor, dragostea prea mare, pana la uitarea de sine, dragostea de complezenta, cu dedicarea fata de jumatatea ta, dragostea neimpartasita, suferinta din dragoste, sacrificiul si de partea cealalta, banii, munca, familia de crescut/intretinut/ ingrijit, plimbat catelul, purcelul, gatitul (numai daca nu e facut din pasiune si cu pasiune), spalatul, calcatul, obligatiile intr-un cuvant.


Nu am avut nici o intentie aici sa vorbesc, sa recenziez sau sa apreciez cartea amintita, si numai sa povestesc cum, astazi, mi-am dat seama, ca frumos, subtil si tiptil, am inlocuit dragostea cu munca, munca cu dragostea, grija serviciului cu suferinta din dragoste, dorul si amintirile cu traininguri obositoare, casa, munca, casa, munca, un pahar de vin si tavi de placinte ca sa asortez, pana cand tot acest iures mi-a amortit atat de tare simturile incat am pierdut notiunea de me sau myself.

Am avut intotdeauna o vorba bine pusa deoparte, sunt Dana pentru prieteni si Daniela pentru ceilalti. Uram enorm de mult sa fiu strigata Daniela, mi se parea straniu si impersonal. Eu nu eram Daniela, eram Dana si toate diminutivele ce plecau de aici, Dani, Danutza, Dalinush si etc. Si uite ca incet, incet Daniela s-a strecurat in viata mea odata cu EL. Si incet incet idea de Daniela a prins contur, cu tot ceea ce aducea ea nou, o relatie de lunga durata, mai matura, noi experiente, disparitia cailor verzi de pe peretii garsonierei mele, cochetarea cu idea de viitor comun, serios si cat se poate de casnic. EL a plecat, dar Daniela a ramas, si impreuna cu Dana au reusit sa convietuiasca, sa se inlocuieasca sau sa se completeze.

Ciudat, sau poate doar funny, persoanele mele de contact de la munca nu se hotarasc inca daca sunt o Dana sau o Daniela, atunci cand comunicam in scris sau verbal, ceea ce ma face si pe mine sa le spun uneori, “hey, nici eu nu cred ca mai stiu daca sunt Dana sau Daniela”.

La ceas de seara, in miez de … aproape iarna, amintindu-mi experienta filozofica de peste zi, cu toata lista de motive enumerate mai sus, plus o doza mare de timp liber si plictiseala neproductiva la munca pe ziua de azi, am decis sa ma reinventez, sa ma lamuresc, sa pun negru pe alb, sau post pe blog, sau gand la gand, ce sunt, ce imi place, ce fac. Si sper ca in timp, si peste un timp, sa am un raspuns, sa stiu si eu si voi, si contactele mele, cine sunt eu, Dana sau Daniela.