Mi-amintesc cum am inceput anul, cu o intoarcere la o veche iubire dintr-o simpla obisnuita de a-l sti mereu acolo, in mintea si inima mea, in agenda mea de telefon, sau poate langa mine, in fiecare oras in care traiesc. Si intorcandu-ma mi-am dat seama ca el nu mai e acolo, a ramas doar o vaga umbra, a carei defecte si slabiciuni acum le stiu, si cu sinceritate zic ca ma dezgusta. Zeul meu, iubitul meu cel dintai a devenit muritor. Il pot rani cu gandul, il pot farama, il pot intrece si il pot ironiza. Ce dazamagire cand iubirea devine o muritoare de rand.
As vrea sa tip cu intelepciunea cea de pe urma, sa fuga, sa fuga cat de tare poate, sa blesteme si sa uite.
Si totusi de ce vreau sa ma intorc acolo? Am multe inceputuri si un singur final nescris si totusi revin obsesiv la el, pana cand pantofii vor fi rosi si mintea va uita de ce s-a intors acolo.
De ce ma intorc la acel om a carei imagine si vorbe imi inspira acum doar slabiciune? Pentru ca sunt o perfectionista si el nu e decat un nasture neinchis ce inca dezvaluie lumii bucati interzise din trupul meu.
